Cine nu înțelege că cei care s-au bătut cu comunismul n-au făcut-o pentru binele propriu e un cretin. Puținii oameni care și-au riscat inclusiv viața lor și pe ale celor iubiți au făcut-o pentru un principiu, nu pentru binele propriu, nu pentru vreun avantaj, nici măcar pentru ideea de eroism, pentru că mulți au sfârșit în închisorile comuniste fără să știe dacă regimul va dispărea vreodată ca urmare a acțiunilor lor. Dar regimul nu putea să exercite puterea fără sprijinul populației, care s-a complăcut în foame, mizerie, turnătorii de cea mai joasă speță. Cine n-a trăit vremurile alea nu știe că nu puteai avea încredere nici în cel mai apropiat membru al familiei – mulți au descoperit în dosarele Securității că erau turnați pentru un banc sau o glumă de iubite, iubiți, mame, frați, surori etc. Deci regimul s-a bazat pe una dintre cele mai ticăloase „caracteristici” omenești – instinctul de conservare cu orice preț și mijloc. Dacă vreți o paralelă cu vremurile de acum, uitați-vă prin instituțiile publice, când un funcționar decide să dea în vileag mizeriile conducerii – vedeți câți sunt lângă el și câți dispar. Câți își pupă șefii-n cur pentru nimic. Uitați-vă la câți oameni au ieșit la proteste legitime și justificate în ultimii 32 de ani, în România, și veți avea abia ideea de ce nația asta a rămas ancorată în mentalități retrograde și de supraviețuire de grotă. Uitați-vă câți regretă comunismul că, vorba aia: aveai o casă, aveai o slujbă, dacă erai cuminte și ascultător, eventual mai și turnai la Securitate vreo faptă împotriva regimului, trăiai până la adânci bătrâneți cu salam cu soia și curent electric de la 6 la 8 seara. Ceea ce nu înțelege, însă, poporul ăsta, e că libertatea nu i-a venit odată cu valul, ci datorită unor acțiuni ca picăturile chinezești ale unor semeni de care se ferea pe stradă. Închei cu vorbele lui Bob Dylan: Văd un erou ca pe cineva care înțelege gradul de responsabilitate care vine cu libertatea lui.
La noi, mai e mult până departe.
