Pe 13 august 1943, la Lipnic-Ocnița, județul Hotin, Republica Moldova, s-a născut Florin Muscalu, poet și publicist care s-a identificat cu plaiurile vrâncene. A absolvit cursurile liceale la Râmnicu Sărat și Institutul Pedagogic din Constanța. Florin Muscalu a fost poet, membru titular al Uniunii Scriitorilor, jurnalist în presa scrisă și la postul local de televiziune Diplomatic Tv. Printre distincțiile primite de-a lungul anilor se numără Premiul Asociației Scriitorilor din Iasi (1992) și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1996).
De la debutul editorial din 1970 (Țara bătrânului fotograf) si până la ultimele volume de versuri (Puterea Lunii, 1985, sau Viața și vremea, 1987), Florin Muscalu cultivă o poezie de factura elegiacă si fluidă, în care respiratia provinciei aglutinează motive de extracție livrescă pe linia unui fantezism modem. Cu Țara bătrânului fotograf (1970), Florin Muscalu aduce poezia obosită a provinciei, în tonalitate elegiacă, unde intruziunea livrescului (din Un fel de Hamlet sau Elegia pentru mine) nu poate escamota aplecarea spre sentimentalism si preferința pentru fluiditatea versului clasic, ca în Provinciala:
„Trec prin parcurile de provincie pensionarii
Până când li se îngălbenesc bastoanele la fiecare,
Si-atunci, ajunși cărunți, parca se reazemă
Pe-un asfințit de luminare”
Poezia e „lupoaica albă”, blândă, rostita de un herald întârziat, care își construiește versul pe motivele clasicizate de manierism: melcul, chihlimbarul, păunul, privighetoarea etc. Investiturii simbolice, mult accentuată în volumul În hainele scumpe-ale mierlei (1982), sunt de preferat decantările pe linia inflexiunilor redevabile, în parte, descântecului:
„Mătasea broaștei, îngeresc,
Adusa din Stambul ceresc,
S-așază purpură pe umeri
Să nu poți zâmbetul să-i numeri,
Și boarea nopții, subterană,
Reginei ce nu șade-n strană” (Regina bălții).
Fantezismul modern, amintind de poezia lui Emil Botta sau, mai nou, de aceea a lui Emil Brumam și evocarea elegiacă (Celesta Moldova) se aglutinează în confesiunea directă, adesea discursiva.
Volumele Puterea Lunii (1985) si Viața și vremea (1987) aduc, în plus, elogiul cărții, proiectat si acesta pe fundalul unui sfârșit de ciclu istoric:
„O casă de cărți răsturnate-n câmpie,
Porumbeii sălbatici sub razele literelor,
Suind spre cer flacăra morții, ceata vânătă-a gușelor,
Nimeni nu vede biblioteca-n zbor
La acest sfârșit de mileniu,
O casă cu cărțile-amare, filă cu filă,
O casă cu cărți, mici tronuri regale-n incendiu,
Răsturnate de Marea-vremurilor-Bibliofila” (Mosie).
Poezia lui Florin Muscalu, aluvionată de lectură, înnobilează provincia, resimțită nu la modul bacovian, ci drept spațiu ce favorizează contemplația, unde „după-amiaza devenea bibliofila” (Argintărita), iar trăirile împrumută vesmântul motivelor de recuzită manieristă și romantică.
Opera lui Florin Muscalu cuprinde, printre altele, 12 volume de poezie și ”Dicționarul scriitorilor și publiciștilor vrânceni”.
”Cea mai stranie și emoționantă imagine folosită vreodată de un poet pentru evocarea
lui Eminescu îi aparține lui Florin Muscalu. În poezia Luna, din volumul său de debut, Țara bătrânului fotograf, publicat în 1970, el face presupunerea că Luna este craniul fabulos-fosforescent al marelui poet. Eram în ultimul an de facultate când am citit această poezie, dar metafora mi-a rămas în amintire. Chiar și în prezent, dacă într-o noapte mă uit la Lună, văd, sub puterea sugestiei, figura cosmicizată a lui Eminescu, privind lumea de foarte sus, așa cum obișnuia să o privească.
Încă de la primele sale versuri, apărute în 1964 în revista Luceafărul, Florin Muscalu s-a remarcat prin îndrăzneală artistică (nu și prin teribilism). Era poet, își asumase firesc condiția de poet, iar strădania lui era să transmită emoții, nu să facă paradă de talent literar. Și mai trebuie spus ceva. Ca și prietenul său de o viață, Traian Olteanu, împreună cu care și-a găsit moartea în 2001 într-un cumplit accident de mașină, era un om responsabil, lipsit de vocația scandalului, care a avut însă mult de pierdut din cauza modului său cuviincios de a trăi. Când l-am întâlnit, odată, la Focșani, la o lansare a unei cărți publicate de Traian Olteanu (cu care am fost prieten și pe care l-am îndrăgit pentru că iradia bunătate), Florin Muscalu era îmbrăcat în costum și cravată, ceea ce m-a frapat. Poeții au de obicei o altă „uniformă”, aceea pe care o ironizează caustic Eminescu: „Nespălat, neras să umbli,/ Și rufos și deșuchet −/ Toate-acestea împreună/ te arat-a fi poet.”
Împreună cu Traian Olteanu, Florin Muscalu a fondat și condus Revista V. Ideea de șef este privită cu mefiență în lumea literară, ceea ce reprezintă din punctul meu de vedere o nedreptate strigătoare la cer. Șeful este, în realitate, servitorul de lux al propriilor săi subalterni, întrucât de obicei el rămâne în redacție să lucreze, iar ei se duc fără griji la o cafenea ca să persifleze, în dialoguri spumoase, conducerea redacției. Florin Muscalu nu avea vocație de șef (avea doar sentimentul răspunderii), vocația lui era aceea de poet. O dovadă printre altele o constituie continuitatea impresionantă a activității lui poetice. O viață întreagă a scris, a scris, a scris versuri, cu o mare mobilizare sufletească. În cărțile de poezie pe care ni le-a lăsat pulsează încă inima lui.” (Alex Ștefănescu)
Sursa și detalii: Fundația Culturală Florin Muscalu
