„Din vid, în 1989, când nu mai exista nicio instituţie în picioare, nu mai exista nimic, noi am construit statul democratic”, a spus liderul CJ Vrancea, Marian Oprişan. Laurenţiu Barbu, însă, participant activ la Revoluţie, are altă părere:
Iată câteva secvențe din timpul și după Revoluția din Vrancea:
pentru mine, Revoluția Română a început prin 1984 cand l-am cunoscut la Biblioteca Județeană Vrancea pe poetul Liviu Ioan Stoiciu. Avea biroul lui acolo, plin de cărți, înghesuit dar bine ordonat, chiar prima camera cum intri pe stânga, cu fereastra la strada de acolo se vedea casa care mustea de securiști puși să-l urmărească zi și noapte. (Am înțeles că acum s-a mutat acolo Biblioteca Județeană)
Îmi plăcea poezia, scriam câte ceva iar în holul Bibliotecii județene joia se ținea un cenaclu literar condus de Grigore Leaua (era metodist la comitetul de cultura si educatie socialista, s-a dovedit apoi a fi securist). Am cunoscut mulți oameni și eram încântat să fac parte din lumea lor. Acolo l-am cunoscut și pe poetul Viorel Munteanu (dzeu sa-l ierte) și alți poeți mai mult sau mai puțin cunoscuți despre care am aflat apoi, că făceau parte din cercul lui Liviu Ioan Stoiciu (LIS) de disidenți politici. (dupa Revoluție abia am aflat că 90% dintre ei erau turnatori la securitate). Ca să scurtez povestea, tot Focșaniul știa de LIS și de disidența pe care o ducea, taică-miu care era membru de partid comunist mi-a interzis să mai merg pe la Bibliotecă, unii prieteni începuse să mă ocolească iar asta doar pentru că le povesteam și le arătam cărțile scoase de LIS. Bineînțeles, eu fugeam chiar de la ore și făceam prezența la Biblioteca Județeană aproape zilnic, eram curios, flămând după chestii pe care la școală nu le aflam însă dl. Stoiciu mi le dădea cu plăcere. Învățam despre democrație, despre partide politice și alegeri libere, aflam cum sunt organizate alte țări si de ce la noi nu era bine cu Ceaușescu. Până la Revoluție deja știam mult mai multe decât ar fi trebuit să știe un tânăr pe vremea aceea. Ieșisem din rând chiar fără să-mi dau seama, făceam parte din ceva care urma să-mi schimbe viitorul.
Deci, Biblioteca Județeană, Liviu Ioan Stoiciu și grupul de disidenți pe o parte și Cenaclul Literar condus de Grigore Leaua pe cealaltă parte comunistă. Ascultam ambele părți, Grigore Leaua știa că sunt „elevul” lui LIS și mă invita să-l însoțesc pe unde avea treabă, tin minte că într-o zi m-a dus la Mărășești la Mausoleul Eroilor, el se ocupa cu restaurarea monumentului, îmi vorbea despre erori și despre marile realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate și despre meritul comunismului în toate acestea. Evident, încerca de ficare dată să mă tragă de limbă despre ce mai spune LIS și despre întâlnirile secrete ale grupului LIS de la Biblioteca Județeană.
Practic, din când în când ne adunam în WC la Biblioteca Județeană, era singurul loc unde nu erau microfoane, acolo puteam discuta despre ce se mai aude la Europa Libera și Vocea Americii, despre ce se mai întâmplă prin țară, despre cum era exilat Mircea Dinescu, etc. Eram grupul LIS așa cum spuneam, s-a dovedit apoi ca 90% din membri să fie turnători la securitate.
Acolo ne-am văzut pe 21 decembrie 1989, seara pe la 18.00. Se știa de Timișoara, se știa ce se întâmplă în țară iar noi trebuia să avem un plan. Am fost singurii care aveam un plan, probabil eram singurii oameni care știam ce se va întâmpla a doua zi și ce trebuie să facem. Simțeam că vom începe ceva mare iar acea noapte de 21 decembrie a fost ultima care am dormit-o acasă în 1989. Planul era ca a doua zi, pe 22 decembrie la orele 08:00 sa ne vedem toți la Bibliotecă și să ne deplasăm în sud, la platformele de muncitori ISEH, Laminorul, Filatura, etc. și să scoatem lumea în strada.
22 decembrie 1989 orele 08:00 – Biblioteca Județeană Vrancea
LIS agitat, cu părul vâlvoi, aranja niște ziare scânteia pe raft. Mă întreabă dacă a mai venit cineva, nimeni. Doar noi doi. Imediat dupa asta aflăm că generalul Milea s-a sinucis. https://www.youtube.com/watch?v=6-bmaEQD9NA
LIS îmi spune că nu mai putem aștepta și trebuie să plecăm dar mă întreabă de câteva ori dacă sunt sigur că vreau să fac asta, îmi spune că s-ar putea să nu fie cale de întors, însă eu am fost ferm, nu mă puteam duce acasă, nu acum! Am plecat împreună! doar noi doi din tot grupul LIS, noi doi formam probabil acel 10% care nu erau securiști.
Aici începe povestea Revoluției din Vrancea, cu câteva personaje care au trăit acele momente din plin. Secundă cu secundă. Am avut momente în care ne-am temut pentru viața noastră dar am continuat, pe traseu ni s-a alăturat prietena mea la vremea aceea Cătălina Lazăr și alți tineri entuziasmați, sinceri, nevinovați care au înțeles imediat că este vorba despre viitorul lor.
Sar peste momentele declanșării Revoluției pentru că poveste e lungă.
Mă opresc puțin la cum s-a constituit prima forma de organizare din Județul Vrancea.
COMITETUL JUDEȚEAN VRANCEA DE SALVARE NAȚIONALĂ
– erau primele ore de Revoluție, LIS a fost recunoscut ca lider de mulțimea din Piața Unirii care striga „STOICIU, STOICIU, DEMOCRAȚIE”, am intrat în Ateneul Popular unde deja Puiu Siru instalase boxe si microfoane, iese LIS la balcon și vorbește despre LIBERTATE, DEMOCRAȚIE, ALEGERI LIBERE. După asta trebuia urgent creat un organism de conducere, totul s-a dat peste cap, atunci, în acel moment exista un vid de orice, comuniștii fugiseră, până și secretarele din Consiliul Județean, era un du-te vino cu cei care furau tot ce prindeau, covoare persiane, televizoare, alimente, țigări, cafea, tot ce se putea fura. Nu exista poliție, nu exista încă armată, nu era nimeni care să ordoneze lucrurile. Am luat-o de la zero, primul lucru crearea acestui grup de conducere, s-a găsit după lungi discuții numele: COMITETUL JUDEȚEAN VRANCEA DE SALVARE NAȚIONALĂ din ce auzeam pe la televizor. Dl. Stoiciu făcea lista, toți vroiau sa facă parte din ea, sute și mii de oameni, acolo nimeni nu mai vorbea, toți țipau, permanent a fost cineva care a filmat toate aceste momente însă nu știm nici în ziua de azi cine a fost și dacă mai are filmul acelor clipe. Au fost clipe lungi și dureroase, eram cu ochi pe toți care se apropiau prea mult de LIS ca nu cumva să aibă cuțit, pistol, bombă, mă gândeam în acele momente la orice. A fost scrisa și rescrisă lista cu acest comitet de zeci de ori, de fiecare dată când era citită se găsea cineva care era securist în listă și trebuia înlocuit, se lua de la capăt. Au fost liste în care eu nici nu mai eram, LIS era bulversat, nu mai știa dacă poate crea o listă și cine sunt cei care vor pe listă cu atâta disperare, unii săreau la bătaie, alții se împingeau să prindă ceva… a fost dezastru!
Deci lista pe care ziarul Milcovul a publicat-o în primul lui număr de după 1989 a fost una finală făcută și refăcută de zeci de ori. (atașez imaginea)
***
Ne-am mutat de la Ateneu în Consiliul Județean, aveam un Comitet, aveam un grup de oameni care și-au luat responsabilitatea să restabilească ordinea și viața de zi cu zi a vrâncenilor. Imediat la București s-a găsit o denumire și ni s-a propus să o folosim toți în toată țara: FRONTUL SALVĂRII NAȚIONALE iar apoi, cu câteva modificări de membri am constituit primul organism legal: CONSILIUL PROVIZORIU JUDEȚEAN VRANCEA AL FRONTULUI SALVARII NAȚIONALE. (atasez legitimatia)
Ceaușescu nu murise, armata se dăduse de partea noastră și începuse să facă ordine in CJ Vrancea, intrau doar cei cu legitimații și doar cei care aveau treabă, însă telefoanele sunau continuu, răspundeam care cum apucam iar la capătul firului nu erau decât amenințări. Imaginați-vă că ne amenințau familiile dacă nu plecăm de acolo, știau cine suntem pentru că au citit ziarul, membrii acestui consiliu erau acum ținta securiștilor, amenințărilor… a trebuit să-mi sfătuiesc părinții să plece să stea la neamuri o perioadă iar eu dormeam pe unde apucam. Toți de acolo am trecut prin asta. Amenințările au fost de tot felul, ba că e apa otrăvită, ba că vin elicoptere cu teroriști către noi să ne omoare, ba că armata care e acolo să ne păzească ne va împușca la ordinul lui Ceaușescu, etc.
A fost unul din momentele în care mi-a fost frică pentru viața mea însă am mers mai departe.
Sar iar peste evenimente ca sa ajung in luna mai 1990.
Practic când Iliescu a declarat ca FSN se va transforma in partid politic, eu cu tineretul vrâncean am rămas în tabăra celor care nu vor sa facă politică. Am luptat pentru ca tineretul sa fie independent de orice influență politică, având în vedere fosta UTC. Atunci CONSILIUL PROVIZORIU JUDEȚEAN VRANCEA AL FRONTULUI SALVARII NAȚIONALE s-a transformat in CONSILIUL PROVIZORIU JUDETEAN VRANCEA DE UNIUNE NAȚIONALĂ care iți pierdea denumirea de FSN.
Eram Președintele comisiei pentru tineret din CPUN și aveam biroul in CJ etajul 1. (Atașez legitimația)
NU AM VRUT SĂ FIU BARON DE VRANCEA
În acel moment, Teodor Pavel are era secretar la CPUN m-a chemat in biroul lui si mi-a spus ca el va fi Prefect in curând și e în căutarea unui om care să-i reprezinte interesele, lui și ale grupului lui din FSN. Mi-a cerut să arag tinerii din organizațiile apolitice (Organizația Tineretului Democrat, Organizația Tineretului Liber, Orfeus și care mai erau pe atunci) la partidul nou înființat FSN. Astfel ei vor avea grijă de mine, să am o funcție importantă, etc.
L-am refuzat categoric spunându-i că tinerii nu mai vor politică, vor să fie liberi, că eu deja publicasem articole în acest sens și acesta este trendul tineretului, să fie independenți.
Partidul FSN de Vrancea proaspăt înființat avea nevoie de o organizație de tineret, de membri.
***
La inițiativa mea și a altor președinți ale Consiliilor de Uniune Națională din Romania am gândit o lege prin care tineretul apolitic din județele din România să preia fondurile fostelor organizații comuniste UTC. In Vrancea era vorba de 7 milioane de lei (o groază de bani pe vremea aia) si bunuri materiale care pe Vrancea erau in gestiunea lui Popescu Victor. (fostul administrator al UTC Vrancea care a fost printre primii din Vrancea cu Certificat de revoluționar).
Cei de la FSN au auzit de bani și imediat au vrut să se infiltreze și ei.
Am făcut o ședință în Consiliul Județean, cu toți reprezentanții organizațiilor de tineret apolitice din Vrancea în vederea discutării acestei legi privind patrimoniul UTC. S-au prezentat și membrii lor, era sala arhiplină. Am discutat ideea înființării unui Consiliu al Tineretului format din reprezentanții tuturor organizațiilor de tineret care să preia acest patrimoniu și care ar fi destinația acestor fonduri.
A fost prima oara când am auzit de Oprișan. Cu o zi înainte am primit o hârtie de la Giurgea Nicolae, din partea partidului FSN Vrancea care ma informa ca l-a împuternicit pe Oprișan Marian să participe la împărțirea fondurilor UTC. Atunci mi-am dat seama imediat că grupul de masoni vrânceni și-au găsit om pe care să-l bage în față, la înaintare, ceea ce vroiau să facă cu mine. I-am răspuns oficial ca reprezentant al CPUN că nu are ce căta Oprișan acolo pentru că vine din partea unei organizații politice. Însă Oprișan s-a prezentat la ședință, a sărit cu gura că tinerii din FSN sunt și ei tineri, etc. Însă legea pe care noi o construisem la nivel național era clară și excludea toate organizațiile politice. FSN, PNL, PNTCD care se înființase intre timp.
Până la urmă conform legii pe care noi o elaborasem, am înființat Fundația pentru Tineret Vrancea formată doar din reprezentanți ai organizațiilor de tinere apolitice din Vrancea, ca organism constituit legal și care a preluat fondurile UTC. (bineînțeles, administrator a fost numit Popescu Victor iar președinte Doru Constantinescu. Nu știu nici acum ce au făcut cu banii ăia și cu tot patrimoniul fostului UTC)
Practic dacă Oprișan a participat cu ceva în anii ’90 a fost în interesul unui grup de oameni, a unui partid politic FSN (al foștilor comuniști) din care se trage acum PSD și unde este și acum prezent. El nu a participat la construirea unui stat democratic așa cum spune pentru că nu face parte din povestea noastră despre Revoluția din Vrancea, el a fost împins de la spate în cercurile politice și de interese locale pe care eu le-am refuzat.
Nu după mult timp Teodor Pavel a ajuns Prefectul Vrancei așa cum mi-a spus (deci totul era aranjat dinainte), foștii comuniști s-au întors cu tot cu secretare înapoi în Consiliul Județean, eu și câțiva tineri eram parcă din alt film acolo, împotriva tuturor foștilor comuniști instalați la butoane. La dizolvarea CPUN am plecat cu un gust amar. Am renunțat la România în 1993 și m-am mutat în Italia unde am muncit, am studiat, mi-am făcut o firmă de software și o altă viață occidentală.
Asta a fost.
Nu am vrut să fiu baron de Vrancea și bine am făcut!
Laurenţiu Barbu
