Două sentințe, sine ira et studio

S-a dat și sentința definitivă în procesul fostului deputat Alin Trășculescu. După prima sentință, 7 ani cu executare, era puțin probabil ca fostul lider al PDL Vrancea să beneficieze de o decizie judecătorească fără executare (doar în cazul fostului deputat PSD Mugurel Surupăceanu s-a întâmplat ca hotărârea inițială, de 7 ani cu executare, să fie infirmată total de Curtea de Apel Craiova, care l-a achitat definitiv, dar Craiova nu e București). Faptele reținute de instanța care i-a dat decizia finală lui Trășculescu sunt: trafic de influență, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la spălare de bani. A fost și acea acțiune de mită în flagrant, de la începutul campaniei electorale din noiembrie 2012, care nu a semănat deloc cu un flagrant ”by the book”. În fine, sentința magistraților a fost de 3 ani cu executare, plus confiscarea sumei de 100.000 de lei, iar Trășculescu a ajuns la Penitenciarul Focșani.
Fără a se transforma cineva într-un judecător suprem, deasupra legilor și deciziilor magistraților profesioniști, nu ne poate opri, însă, nimeni, să nu facem o comparație cu modul în care s-a desfășurat procesul și cu sentința definitivă de achitare în dosarul de corupție în care președintele PSD Vrancea, Marian Oprișan, a fost inculpat: urmărit penal din 2005 pentru abuz în serviciu, utilizarea creditelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, fals și uz de fals, cu primul termen pe 5 iunie 2006, cu strămutare la Cluj și cu o sentință definitivă de achitare în decembrie 2015. Prejudiciul stabilit de anchetatori în dosarul lui Oprișan a fost, inițial, de peste 2 milioane de euro. Până la urmă, liderul PSD și complicii săi (plus ”minunații” oameni de afaceri care au efectuat lucrări pe bani publici) au fost declarați nevinovați de către judecători. Iar prejudiciul stabilit de procurori s-a evaporat, adică n-a mai fost.
Ca observator al vieții politice și al modului în care se cheltuiesc banii publici, nu pot evita o serie de întrebări, de aspecte neclare și suspecte care privesc cele două cazuri. Se pare că totul a pornit de la modul în care procurorii DNA au instrumentat cele două dosare de fapte de corupție. Începută în anul 2005, acțiunea procurorilor DNA (ex-PNA) la adresa lui Oprișan a părut una timorată, cu scăpări și omisiuni. Au urmat ”plimbarea” dosarului pe la instanțe, nenumărate amânări și chichițe avocățești. Și, după 10 ani de la începerea urmăririi penale, s-a dat achitare. În cazul lui Trășculescu, acesta a fost arestat preventiv în noiembrie 2012, eliberat după 10 zile, o primă sentință în martie 2015 iar după 3 ani și câteva luni a venit hotărârea definitivă de 3 ani de închisoare. Nu stabilim noi, profanii, vinovăția unuia sau altuia. Dar, uitându-ne pe fapte și informații, plus realitățile de pe teren, întrebările sunt inevitabile. Opinia generală este că totul pornește, așa cum spuneam, de la modul în care au acționat procurorii DNA (cu frâna de mână trasă în 2005 și cu fermitate în 2012). Iar de aici derivă speculațiile cu interese, protecții, ochi albaștri, martori protejați, colaborările cu ”organele” pentru înfundarea unor pești mari, utilitatea unor indivizi pentru alte situații, oferirea ca exemplu, înclinația spre denunțare, legăturile și faptele trecute, relații personale, de partid și instituționale, averi și posibilități de manipulare.
Comparând ceea ce știe multă lume, punerea în balanță a celor două dosare de fapte de corupție și a sentințelor definitive duce la un dezechilibru. Asta e realitatea. Dar, în același timp, hotărârile justiției se pun în aplicare, indiferent de opiniile celor din afara sistemului judiciar. Iar celălalt sistem, de deasupra tuturor, își continuă lucrarea. În fond, și Oprișan și Trășculescu sunt niște pioni, mai mult sau mai puțin utili, în funcție de momente și jocuri. Unul pare să-și fi încheiat ”misiunea”, celălalt mai e de folosit. Până când?