“Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din”… Singeorz-Bai…Da. Toti cei care am crescut la tara, asa ar trebui sa incepem povestirile din copilarie. Nu cred ca Ion Creanga s-ar supara ca-l plagiem.
Am crescut la tara, in Ardeal, acolo unde portul popular era si mai e la moda. Am avut colegi tarani care veneau imbracati in straie populare la scoala atunci cand nu erau plecati cu oile la pascut. Eram fascinat de lumea lor. Prietenul meu, Ion, ma invita deseori la casa lui sa dam de mancare la animale, sa mulgem vaca si sa mancam branza cu ceapa culeasa din gradina. La un moment dat mi-am cumparat o pereche de opinci din cauciuc si am incercat sa joc fotbal cu ele. Pacat ca nu aveau crampoane! Duminica mergeam la hora sau la sezatoare. La sezatoare fetele coseau asezate in cerc si cantau tragand cu coada ochiului la noi, flacaii. Era o lume simpla si curata. Imi doream sa fiu si eu ca ei. Sa dau de mancare animalelor, sa merg la cosit sau cu oile la pascut, sa ma imbrac in haine populare, sa mananc legume din gradina, sa mulg vaca… Zambiti, nu? Era “O lume minunata”, vorba prietenului Mihai Constantinescu. O lume in care, totusi, fotbalul insemna totul pentru mine.
In vara lui ’76, tata a fost numit antrenor la echipa de juniori “Hebe”, din care faceam si eu parte. Aveam nevoie de jucatori si m-a rugat sa aduc cativa colegi de scoala talentati. Ion era unul dintre ei si tare m-am bucurat cand a acceptat sa-mi fie coechipier. Am facut echipa buna si jucam in deschidere la meciurile de seniori. Lumea venea sa ne vada si sa ne incurajeze la toate meciurile disputate pe micul nostru stadion din Singeorz-Bai. Am terminat pe locul 2 in clasament. Dupa fiecare meci disputat acasa, tata facea rost de bani de la conducerea statiunii si ne invita la 2 mici si-un suc. Asta era prima de victorie. Doi mici si-un suc in separeul de la Bufet (asa se numea crasma statiunii).
Mai tarziu am sosit la Bucuresti, nutrind un mare dor de casa. Trebuia sa ma fac fotbalist. Tata mi-a spus: “Aici nu te vede nimeni. La Bucuresti sunt cele mai mari echipe. Poate acolo te vede si pe tine cineva”. Locuiam la internatul liceului Electroaparataj intr-o camera cu 5 colegi. Intr-o zi, l-am suparat pe unu’ si mi-a zis: “Mai, tarane, mai da-te-n…!” Chestia cu ‘tarane’ mi-a placut dar continuarea m-a facut sa sar la bataie. Si ne-am batut rau. “Taranul” a devenit apoi capitanul echipei si nu datorita faptului ca m-am impus cu pumnul. M-am adaptat repede la cerintele capitalei urmand sfatul mamei: “Ai grija sa nu-si bata joc cineva de tine acolo!”
Înca mi-e dor de viata la tara si acolo o sa ma intorc peste cativa ani pentru ca nu vreau sa uit de unde am plecat mic ca sa ma fac mare.
