Cred că multă lume își pune această întrebare – în gând sau răstit, cu speranță sau cu disperare. Pare al naibii de complicat și totuși răspunsul există și este unul foarte simplu. Doar că s-ar putea să nu ne convină.
Eu aș zice așa – istoria tinerei și fragilei noastre democrații este un șir de întâmplări norocoase. Întâmplări și nu lucruri pentru care am luptat până la ultima fărâmă de energie. Două exemple care marchează istoria noastră recentă. Simplificatoare, fără nuanțe, de dragul argumentului.
1. S-a întâmplat să se găsească niște nebuni care să creadă că și la noi poate cădea comunismul. Nu am avut neapărat o rezistență anticomunistă coerentă, nu am avut ceva similar Solidarității din Polonia, de exemplu. Și s-a întâmplat să simțim valul istoriei și să mergem cu el.
2. S-a întâmplat să prindem (aproape) ultimul tren către NATO și UE. Am trăit niște vremuri de deschidere cvasi-vinovată a Europei către Estul uitat în foametea și opresiunea unor regimuri criminale. Nu am făcut neapărat toate eforturile de aliniere, dar ne-am străduit să fim decenți. Și s-a întâmplat să simțim valul istoriei și să mergem cu el.
Și acum istoria se întâmplă pe lângă noi. Tensiunile dintre civilizația occidentală și Rusia sau creșterea Chinei se întâmplă concomitent cu o lipsă de coordonare și de acțiune colectivă fără precedent între Europa și SUA. Și concomitent cu o Uniune Europeană încă bezmetică în definirea felului în care vrea să se uite la ea după Brexit și populisme care mai care mai naționaliste.
Istoria însă ne arată că nu de fiecare dată finalul e fericit. Câteodată, istoria te lovește. Câteodată, nu ai norocul unui „pfiu, ce aproape a trecut pe lângă noi!” Ori noi cred că ne-am obișnuit prost. Ne-am obișnuit cu „merge și așa” dacă nu s-a întâmplat și drama. Și ne-am mulțumit cu un „asta e” când drama s-a întâmplat. Ne-am lăsat ca țară prea mult în voia sorții, mulțumindu-ne cu mici fericiri ori realizări individuale. Colectiv însă mi se pare că dăm rateuri. Da, sunt etape pe care le-am ars într-un timp foarte scurt. Progrese fabuloase venite mai ales din suma aspirațiilor individuale de mai bine sau mai „ca afară”. Numai că nu merge așa. Nu de fiecare dată.
Mie mi se pare că suntem într-un punct de turnură. Spre înapoi, spre mai prost și mai spre mai captiv în ratarea unui potențial enorm. Iar când ți se termină norocul, singurul pariu bun pe care îl poți face este acela al muncii susținute și al disciplinei în atingerea unui obiectiv.
Există un răspuns super simplu la întrebarea asta cu „ce e de făcut?”. Dar mi-e teamă că e un răspuns care dezamăgește pentru că nu e ceva cu care suntem obișnuiți. Răspunsul e în a face mai mult, mai bine, cu mai multă muncă și cu seriozitate. Cred că oricine își pune întrebarea cu „ce e de făcut?” ar trebui să și-o însoțească cu „dar ai făcut tot ce ai putut până acum?”. Lucrurile pe care le avem de făcut sunt simple, însă durează. Din nou, câteva exemple. Simplificatoare, însă e din nou de dragul argumentului:
1. Da, avem nevoie de mai mulți oameni care să intre în politică. Dar nu orișicum. Pe bune, este ilogic ca după atâția ani de dezamăgiri să ne imaginăm că mai merge cu vreun partid care să promită doar că e mai bun decât ce avem acum. Și cei care intră în politică trebuie să își asume că vor fi criticați și că poate nu vor fi suficient de buni. Iar cei care nu aleg să facă acest pas trebuie să înțeleagă că și „ai noștri” trebuie criticați cu aceeași virulență ca cei care își fac demult veacul prin partide. Dacă vom accepta în continuare un standard dublu ori ne vom mulțumi cu puțin, înseamnă că pur și simplu ne auto-condamnăm la răul mai mic. Partidele și oamenii din ele trebuie să înțeleagă că trebuie să se profesionalizeze. Să știe naibii cum se citește și cum se face un buget, care sunt procedurile birocratice prin care se (des)fac decizii și să fie pregătite să acționeze după scenarii posibile, să știe să asculte și să sintetizeze. Campaniile de popularitate sunt simpatice, însă rolul lor trebuie să fie altul.
2. Avem nevoie de o societate civilă puternică și profesionalizată. Activismul e mișto, dar uitați-vă cât de buimaci suntem. E inadmisibil să nu avem decât o mână de oameni care chiar înțeleg cum funcționează justiția, economia, infrastructura, sănătatea, educația. Unde sunt ideile noi? Câte soluții structurale ați văzut în ultima vreme? Dintr-alea bine fundamentate, care să aibă potențialul de a fi apoi preluate de politic? Ne-am transformat într-un cor de urlători pe Facebook care pleacă după fiecare fentă. Cine mai are timp să stea să citească, să meargă să vadă alți oameni mai deștepți decât ei și chiar să îi asculte, să facă analize, să scrie sau să ofere soluții fundamentate? Suntem ca un telefon pus pe battery saver, cu resurse super puține și așteptări transferate dinspre alte zone ale societății.
3. Avem nevoie de o presă cu resurse și care își înțelege rolul. Nu, nu doar de jurnalism de investigații. Nu, nu doar de jurnalism cetățenesc. Ambele sunt bune și ce a apărut în ultimii ani este o expresie minunată a disperării noastre. Dar noi avem nevoie de o media care să știe și să distreze, și să relaxeze, și să educe, și să informeze. Dacă ne imaginăm că oamenii vor consuma media doar ca să vadă anchete jurnalistice independente pe subiecte grele, ne înșelăm. Marea masă a cetățenilor are nevoie de entertainment de calitate mai întâi de toate. La finalul zilei, când omul deschide televizorul după o zi de supraviețuire, va fi extrem de puțin loc în mintea sa de lucruri extrem de complicate. Românii au talent sau telenovelele turcești oferă un lucru super important – evadare și garanția unui contract de încredere respectat.
4. Avem nevoie de un mediu de business care să înțeleagă că rolul său e puternic. Și că nicio companie nu va putea supraviețui într-o țară cu un guvern care încearcă să își captureze acele pârghii prin care îi vor face dependenți de pohta ce pohtește câte unul aflat la putere. Dacă mediul de business nu înțelege că trebuie să își găsească aliați în societate (plătind oamenii bine sau explicându-le onest cât se poate și cum) și în viitori alți jucători care să le îngroașe rândurile, vom fi pierduți. Pentru că, într-un final, it’s the economy, stupid! În acest moment, actuala guvernare capturează un segment din sectorul privat din ce în ce mai mare. Dacă nu vom reuși, ca societate, să păstrăm spațiul de libertate oferit de oameni care își permit concurența, ne ducem naibii. Eu nu cred că ne trebuie start-up-uri finanțate tot de stat, ci educația și instrumentele financiare prin care să scoatem o bună parte de societate din inerția călduță a unei economii din ce în ce mai dependente de câte un baron ajuns la butoane care îi sunt mari.
Toate astea au nevoie de bani și de resurse. De investiție. Adevărul e că unul dintre motivele pentru care suntem aici este că, de o manieră bizară și perversă, lăsăm actuala guvernare să fie investitorul dominant în societate. Și din poziția sa dominantă, ne face pe toți să jucăm așa cum ne cântă.
Nu cred că mai avem soluții miraculoase. Ci doar soluția aia clasică și plictisitoare – bagi un ban și muncești până îți iese. Disciplinat și cu gândul la un termen mediu și lung. Stăm cu toții și ne uităm cum se năruiesc sisteme și instituții. România este acum ca o casă dintr-aia boierească din București scăpată de buldozerul comunist, supraviețuind cumva în vria tranziției imobiliare și care stă acum să se prăbușească. În locul ei poate apărea încă un bloc care aduce venituri rapide și sigure cu prețul vreunui comision bine plasat. Sau poți investi în ea, desțeleni complicațiile legale, contracta un arhitect cu cap și o poți reface pentru a-i da o nouă utilitate construind pe ce are ea deja frumos ori funcțional.
Din păcate, am lăsat prea multă vreme lucrurile să meargă așa. Și va trebui să plătim nota unor ani în care ne-am imaginat că norocul sau bunul simț ne vor salva. Degeaba ne agităm acum căutând o soluție salvatoare. Poate va apărea, poate nu. Dar nu cred că ne mai permitem să ne bazăm doar pe asta. Nu avem nicio perspectivă perfectă, nicio alternativă care nu doare cumva. Însă dacă la întrebarea „ai făcut tot ce ai putut până acum pe cât de bine ai putut?” răspunsul e „nu”, eu zic că e cazul să te gândești la cum anume ai putea schimba asta. Istoria are un cinism fabulos. E posibil ca rezultatele să nu fie acum și nici să nu apucăm să ne bucurăm de ele. Dar merită încercat. Resemnarea e pentru oameni nefericiți.
Sursa: https://www.facebook.com/ElenaCalistru
