Nu putem noi opri un război, nu putem să-l judecăm, dar putem să-i limităm efectele, să-l facem să se ascundă în surdina vieţii şi să ajutăm la construirea unui nou orizont…unul al copiilor care se joacă zgomotos în jurul unei fântâni, la umbra unor copaci, într-un parc, admiraţi de părinţi cu frunţi mai descreţite. Unul în care femeia işi are locul şi rolul meritat, un loc alături de bărbatul care îi este soţ sau tată şi nu în umbra lui. Spun asta, gândind că povestea mea de astăzi se va îndrepta în principal către prezenţa militar feminină din cadrul batalionului de inimi neînfricate.
Ofițer, subofițer sau simplu soldat, tinerele românce aflate în Baza Militară Aeriană Kandahar au renunțat la ținutele comode sau elegante, la confortul de acasă, la familii și la prieteni pentru camarazii de arme şi ţinuta mozaic desert din teatrul de operații. Fiecare are rolul său în desfășurarea în bune condiții a activităților care stau la baza derulării misiunii Resolute Support a NATO.
Firi timide fetele din Batalionul de Infanterie Protectia Fortei ,,Brave Hearts” au acceptat cu greu să stea de vorba cu mine, să-şi împartăşească trăirile şi gândurile. Acum nu voi abuza în descrieri şi apelative, dar chiar au avut ceva de spus.
Au acceptat să stea de vorbă cu mine sergentul major Daniela Costea, caporalul Alina Răpiţeanu şi fruntaşul Mustaţă Veronica.
,,Instruieşte-te aşa cum vei lupta”, a fost motto-ul pe care l-am adoptat în perioada de pregătire, m-a luat repede Veronica, după ce am rugat-o să-mi povestească cum a fost perioada de pregatire pentru misiune, – am fost alături de colegii mei la tot ceea ce a însemnat instrucţie, fie că a fost vorba de trageri, marşuri sau exerciţii tactice. Exerciţiul de repetare a misiunii desfăşurat în poligonul Cincu m-a ajutat foarte tare deoarece, tot ceea ce am exersat acolo s-a pliat pe teatrul de operaţii din Afganistan; practic trecerea de la exerciţiu la real s-a făcut foarte uşor. Aici nu a trebuit să mă acomodez decât cu temperaturile şi cu praful desertului.
Răspunsul ei chiar m-a surprins şi am întrebat-o dacă a citit undeva ceea ce–mi povestise. Adică cum m-a întrebat. Domnule locotenent colonel eu asta sunt, un soldat instruit, care chiar s-a pregatit pentru misiunea asta. De multe ori am strâns din dinţi, dar nu am cedat, am mers mai departe, pentru că am ştiut de la început care îmi este menirea şi ce aşteptări au comandanţii de la mine. Dacă vreţi să ştiţi, a continuat ea, în primele săptămâni am mers cu sange în bocanci, m-au ros cu tot pansamentul pe care îl puneam eu, şi aţi auzit de mine ca m–am plans. Ce să-i mai spui, asta era realitatea. Îmi era oarecum să-i spun că şi pe mine m-au ros bocancii…
A urmat Alina, care mi–a spus :
Ca femeie, nu mi-am permis să spun “mi-e greu”, pentru că n-am putut să dau dovadă de slăbiciune în faţa unui bărbat. Asta pentru că alegându-mi profesia de militar, realmente am aceleaşi obligaţii ca un bărbat şi cu atât mai mult într-un teatru de operaţii, nu poţi să te gândeşti că eşti femeie sau să faci o diferenţă între sarcini.
Aici, eşti pur şi simplu un militar, un camarad, eşti colegul de lângă celălalt şi fiecare contează, se bazează pe colegul de lângă el. …
Mă uit uşor cu coada ochiului către Dana. Este la prima misiune într-un teatru de operaţii: spre deosebire de Veronica, activitatea ei se desfaşoară într-un centru de comunicaţii. Fire mai blândă, zic să o întreb ce reprezintă totuşi Afganistanul pentru o femeie. Începe puternic şi hotărât ca şi cum aştepta întrebarea.
Sunt convinsă că misiunea în Afganistan reprezintă o încercare de autodepășire, dar şi o provocare. Am plecat în misiune în ciuda faptului că, inițial, familia nu a fost de acord. Nu îmi este teamă de zona de conflict. Ba, mai mult, doresc să particip alături de colegii mei la misiunile de patrulare.Toată lumea mă întreba dacă am frică, dacă am emoții. Eu știu că vreau sa-mi testez limitele atât psihice cât şi cele profesionale.
Interesanta abordarea zic, mai ales că, repet, se află la prima misiune. Oricum fără a o lăuda, o cam vad zilnic pe lângă maşinile de luptă care urmează sa plece în misiune, preocupată permanent de viabilitatea legaturilor radio, preocupată permanent de rularea la capaciate a tehnicii de transmisiuni. Cred că realizează ca succesul unei misiuni depinde şi de ea.
Mă uit la ea şi zâmbeşte, aşteaptă o altă întrebare. Veronica pare preocupată de un mesaj pe telefon, mă uit cum răspunde, un zambet îi apare şi ei în colţul gurii, …ce-ţi este şi cu tinereţea asta…
O întreb pe Daniela cum s-a acomodat la greutățile teatrului de operaţii, asta în contextul în care se află aici în Baza aeriană din Kandahar de ceva vreme.
Aici nu poate fi vorba de dificultăţi de acomodare, totul este în aşa manieră organizat încât executarea misiunilor la standarde sa fie prioritatea fiecărui militar, nu trebuie să te gândeşti unde dormi, ce mănânci, cum comunici cu ţara, cum iti speli tinuta sau cum îţi petreci timpul liber, totul este pus la punct până la ultimul detaliu. Aici prioritar este, repet, misiunea.La ea trebuie să te gândeşti în permanenţă, iar de acomodat te acomodezi foarte repede. La un astfel de ,,all inclusive” cum este aici este şi păcat să iroseşti timpul încercând să inventezi altceva decât ceea ce îţi oferă baza Kandahar.
Le-am spus că asta a fost tot, au răsuflat uşurate şi în urmatoarea secundă au şi dispărut. Nu am zăbovit mult pe locul unde am discutat cu fetele, că le şi vad echipate în ţinuta sportivă gata să înceapă exerciţiile la aparatele din sala MWR-ului din apropiere. De, frumuseţea de sine cu efort se ţine…
Întâmplător îl zăresc pe căpitanul Gheorghe Breazu, zis ,,mister G”, comandantul unei compani despre care am să povestesc în numerele următoare, cel care are în subordine marea majoritate a fetelor din batalion. Râde cand mă vede…nu râde îi spun ca la tine vin…ia zi ,,Mister G” cum este să ai în subordine şapte femei militar ?
Nu am înțeles mare lucru din ce mi–a spus la început. El a încercat să-mi descrie în mare fişa postului, locurile pe care le ocupă în organica companiei, misiuni, etc. Stop i-am zis, zi-mi ceva uman să înțeleagă cititorii… A tras aer în piept şi a trântit o frază de toată frumuseţea:
Militarii femei nu mai constituie o noutate în Armata României iar acest fapt nu face decât să le motiveze în activitate, fără a se sesiza diferenţe faţă de ceilalţi militari. Nu au avut probleme de adaptare la specificul misiunii din teatrul de operaţii Afganistan. Ele îşi îndeplinesc misiunea în conformitate cu standardele cerute și ,,ordinele mele”.
Gata, te-ai scos, i-am zis, ai văzut nu a fost greu…apropos mi-a placut exprimarea cu ,,ordinele mele”
Aici, în teatrul de operaţii, misiunile se succed cu repeziciune. Fetele noastre, inimi neînfricate, sunt 12 luptătoare care vor face, pe parcursul misiunii, dovada spiritului de învingător.
Plec mulţumit de ceea ce am realizat în seara asta şi în drum spre camera 104, mă opresc la locul de fumat, amenajat la intrarea în campul Bradley. Agitaţie mare, ţinuta totuşi groasă dar lejeră, sucuri, apă, mult fum, dar şi o stare de relaxare după o zi identică cu cea de ieri, identică cu cea de mâine. Oare ce va fi în gandul lor ?
Oare se gândesc la iarna de acasă?… Oare se gândesc, poate, la borcanele pântecoase cu zacuscă, dulceaţă sau compot ?… Ori se gândesc la murăturile înghesuite în bidoane, aşteptând să sufle frigul peste ele, să se acrească aşa cum se cuvine pentru a întovărăşi de sărbători pe Ghiţă, porcul cel gras. Cu siguranţa se gândesc la multe şi mărunte, că până la urma urmei „militarii cu inimi neinfricate” sunt şi ei oameni…
Cam atât din teatrul de operaţii Afganistan, însă povestea va continua……
Text: lt.col Toni Ene
