Întâlnirea dintre profesioniștii sănătății și un veteran de război a transformat experiența frontului în ,,Razele timpului pe linia frontului” — Povestea lui Ștefan Anastasiu, veteran la 102 ani. Stând pe prispa casei vechi de peste un secol și privind Munții Vrancei, locotenent colonelul (rtg.) Ștefan Anastasiu ne-a trecut pragul istoriei.
,,Liniștea de acum, o liniște pe care am învățat să o prețuiesc, în șoaptă aduce o viață trăită printre zgomote de tunuri, mitraliere și dor de cei dragi. Aveam doar 18 de ani când am aflat că trebuie să-mi apăr țara. Era primăvara lui 1941 când am fost încorporat și în octombrie plecam pe front. România era deja prinsă în vârtejul unui război care mistuia lumea și amintirea ei. O simt pe mama cum mă strângea la piept, mi-a dat câțiva biscuiți și mi-a strecurat în buzunar o mică icoană de lemn.
– Pleci să alini durerea țării și o adâncești pe a mea. Și totuși liniștea țării este și a noastră. Să te apere Dumnezeu! mi-a spus plângând în hohote.
Am ajuns cu trenul de la București, prin Oltenia (Segarcea și Badea), pe Frontul de Est. Viscolul din acea iarnă, printre scândurele vagonului, era ca o lamă de cuțit. Făceam parte din Contingentul 1922. Fratele meu a plecat direct prin Moldova și a fost împușcat de un neamț. Primul fragment de război mușca din viața sufletului meu, iar moartea se ascundea în fiecare groapă de obuz. Am trecut Prutul prin satul Cârpiți unde am fost luat prizonier dar frica mi-a dat curaj și am fugit repede. Am stat ascuns cu doi camarazi de arme și viață într-o groapă de obuz unde ne-a anunțat un copil că au plecat rușii … Emoția este puternică și acum. Am fost observator la Marea Neagră, în portul de la Odessa. Îmi amintesc chipurile camarazilor mei, cei mai mulți eram tineri, cu fețele abia bărbierite, îmbătrânite prea devreme de spaimă și suferință: Vasile Jinga de la Mărăști, Busuioc Constantin de la Suraia, Axinte Vasile de la Nereju. Mulți tineri au rămas acolo, sub pământ străin, și încă le port chipul în suflet. Printre bombe și gloanțe mirosea mereu a moarte. Și rușii, și nemții, pe noi românii, ne trimiteau în linia întâi. Am ajuns apoi până în Munții Tatra de unde m-am întors pe jos. Eroii mei au rămas pe câmpurile de luptă, cu inima scut pentru țară, lăsându-ne moștenire primăverile care au venit după. Eu sunt doar un martor. Unul care, privind înapoi, știe că viața, oricât de grea, merită fiecare clipă de lumină. Știți … când vântul adie ușor dinspre munte, mi se pare că aud iar strigătul camarazilor mei, ca un ecou dintr-o altă lume, șoptesc pacea. Războiul este greu și nu-l doresc la nimeni.”
Onor la veteranii de război! Sănătate, vocație, tradiție! (text/ foto: plt.adj. Adrian Galiță/ lt.col. psiholog Manuela Năstase, slt. medic Bianca Ramona Andoni/ Spitalul Militar Focșani)
