În urmă cu câteva zile, am scris un text după ce am urmărit, preț de mai multe săptămâni, fenomenul emigrării masive a absolvenților de liceu spre universitățile occidentale. Mame și tați fericiți își fac poze din locuri pe care le descoperă ca fiind incredibil de curate, de ordonate și de adaptate nevoilor unui student, apoi scriu rânduri în care se amestecă bucuria de a-și vedea copilul drag ajuns la o școala bună și sfâșierea de a trăi ani buni de-acum înainte cu dorul lui. Acești tineri, abia ajunși la majorat, sunt ultimul val al emigrației românești și, probabil, cel mai dureros dintre toate. Au plecat pe rând cei mai temerari, care au ajuns pe jos în Occident, au plecat muncitorii sezonieri, au plecat disponibilizații din fabricile jefuite, ca să se angajeze pe șantiere acolo, au plecat tinerii de 25-30 de ani formați în universitățile românești, acum pleacă generația ajunsă la majorat.
Pleacă îndemnați de părinți, care nu mai au ei înșiși curajul sau energia de a o lua de la capăt în altă parte, sau pleacă pur și simplu pentru că lumea digitală le-a oferit toate informațiile care le permit să compare instantaneu condițiile de dezvoltare personală într-un sistem școlar falimentar de aici cu condițiile oferite acolo de sisteme decente și respectuoase cu talentul individual. Pleacă adolescenții proveniți din familii de intelectuali, din familii de profesori universitari, pentru că profesorii din universitățile românești știu mai bine ca oricine, în adâncul sufletului lor, că odraslele lor nu au șanse reale să se realizeze formați fiind în universitățile în care predau ei. Pleacă fiice și fii de medici, de magistrați, de ingineri, de jurnaliști, de funcționari publici, de orice.
Și abia aceasta este generația care nu se va mai întoarce
Din toate celelalte, s-au întors și se vor întoarce o bună parte din cei plecați, pentru că sunt legați visceral și, de multe ori, irațional, de aceste locuri: părinții bătrâni, casa de la țară, sărbătorile, obiceiurile, gusturile etc. Dar acești tineri nativi digital nu mai au decât atașamente firave și pe care le pot controla de la distanță. Sunt tineri mobili, care se adaptează cu mare ușurință, care au călătorit mult înainte de a pleca de tot. Sunt tineri ale căror mize și valori sociale nu au fost niciodată luate în considerare de guvernanții de aici, dar care se regăsesc în idealurile lor și în preocupările lor mai degrabă cu cei de vârsta lor din alte țări decât cu oricine din România. (…)
„Când m-am întors de la aeroport, cu un an în urmă, am intrat în camera fiului mic şi am urlat ca un animal rănit. Câteva ore mai târziu, mi-a dat mesaj din trenul spre Karlsruhe: Este incredibil de frumos aici unde totul e verde şi curat. Au urmat mesaje despre ordinea de acolo, despre cum şi-a putut organiza orarul cel mai potrivit pentru el, dotările institutului, primul proiect practic, primul mişto despre nota 1 pe care o luase, primul job în cadrul universității, care va începe în noiembrie. Nu mai urlu de ceva timp, mai plâng uneori de dor, însă văd ce se întâmplă aici şi-mi trece gândindu-mă că măcar unul dintre copii mi s-a salvat”.
Articolul complet semnat de prof. dr. Ciprian Mihali, pe PressHUB.
