Nici Franţa nu mai e ce-a fost. Pentru noi, românii. Şi nici pentru ei.

Franţa este ţara unde multă lume visează să traiască, ţara unde, aşa cum am învăţat la şcoală, istoria, cultura, moda şi bunele maniere sunt la ele acasă. Dar, Dumnezeule! când după primele zile petrecute aici îţi dai seama cu stupefacţie că sărăcia, rasismul şi politeţea de complezenţă sunt la ordinea zilei! Sărăcia am cunoscut-o: să trăieşti dintr-o pensie de boală nu e simplu (2 persoane cu de 700 euro). Aproape că vă şi aud: „ooo, dacă noi am avea banii ăştia … ce le mai place să se plângă ăstora plecaţi”. Am lucrat ca voluntar într-o asociaţie de ajutor pentru persoanele fără resurse şi, pe cuvântul meu, ştiu despre ce vorbesc. În Franţa am aflat că există o categorie de oameni care se numesc SDF – „sans domicile fix”, sunt ca melcii: toată averea lor se găseşte într-un căruţ sau un rucsac, iar cei mai „bogaţi” au un telefon şi un câine sau doi. Să nu credeţi că trăiesc numai din cerşit, au un salariu de 250-350 euro, dar, pentru o chirie de minim 300 euro, la care adaugi facturile, mâncarea şi hainele… . Printre ei sunt unii care au ales acest mod de viaţă „nomad”, dar sunt mulţi pentru care destinul a hotărât astfel şi, de la o zi la alta, s-au trezit în stradă. Sunt tineri şi bătrâni cu studii superioare, foşti patroni de societăţi care au dat faliment şi lista poate continua. Europa i-a lovit şi pe ei. La asta se adaugă şi o pătură socială venită din „Europa de est” şi nu numai, care le-a bulversat şi mai mult micul lor „univers”, la propriu . Une très bonne journée a vous!

Georgeta Keller Miron, Vaucluse, Provence-Alpes-Cote D’Azur, France