Se dezbate, de ceva timp și tot mai des, cu frenetism, cu îngrijorare febrilă, părintească, tema alegerilor parlamentare din toamnă în diaspora. Hodoronc-tronc, ca un bețiv care s-a trezit brusc dintr-o mahmureală, Statul Român a început să-i bage tot mai mult în seamă pe cei plecați la muncă în străinătate. Nu că ar fi rău. Dar de ce? Să fie rezultatul muncii DNA care a făcut ca tot mai mulți mahări ai politicii și economiei corupte, umflate artificial, să se gândească mai serios la faptul că nu vor mai putea face bani fără forța de muncă aflată afară din Romania?
Să fie fațada politicii ipocrite a țării care încearcă să se dea bine pe lângă cea care în 2014 a schimbat toate așteptările prezidențiabilului susținut de tâlharii economiei naționale?
Să fie efectiv o reacție sinceră a guvernului tehnocrat care a mișcat anumite ape și a schimbat ceea ce toate guvernele politice nu au avut curaj și nici nu au încercat?
Cert este un lucru: diaspora românească contează. Și contează chiar și pentru cei care au ignorat-o până acum. Contează pentru că este forța care trimite bani acasă, care condiționează, mai mult sau mai puțin, pe cei care au rămas și așteaptă lunar ajutorul subzistenței. Contează pentru cu nu este cumpărabilă cu o găleată portocalie sau cu un kg de zahăr dar este actualizată cu situația din țară urmărind canalele tv permanent, mai puțin Antenele…
Există însă un lucru foarte esențial pe care cei de acasă nu l-au înțeles sau se fac că nu vor să-l înțeleagă. Alegerile parlamentare din toamna lui 2016 nu prezintă nici pe departe interesul celor prezidențiale din 2014, chiar dacă ministerele și deputații se dau de ceasul morții să mărească numărul secțiilor de vor prin ordonanțe de urgență, să schimbe legea electorală sau să trimită plutoane de parlamentari și miniștri care să explice celor de afară avantajele și simplitatea unui sistem de vot oricum anacronic, cel prin corespondență.
În primul rând, prin acțiunea votului, prin mersul la urnă, votantul, cetățeanul român îndeplinește o acțiune civică. Într-o lume în care scrisori cu timbru nici bătrânii nu mai trimit, în mileniul al III-lea, cel al tehnologiei în buzunar, guvernanții noștri ne trimit înapoi la coadă la poștă. Greșit. Prin statul la coadă, prin mersul la urnă, românul simte că votul său va ajunge unde trebuie și este el cel care face acest gest și nu poștașul sau vreo mașinărie de citit codurile de pe plicuri. Și-apoi, din obișnuința de a sta la coadă, acolo românul se simte acasă, mai stă de vorbă, mai află, își mai descarcă oful. Numai să nu stea prea mult.
Și mai este ceva: într-o țară ca Italia (pentru că nu știu cum e în altele) unde scrisorile pot ajunge și după o lună sau chiar două, ce garanții să aibă votantul, expeditorul? Cuvântul „expeditor” va ieși ușor-ușor din uzul cotidian, mai ales că sunt din ce în ce mai puțini cei care pun mâna pe stilou. În plus, omul va trebui să-și dea toate datele „andrisantului”, adică unuia pe care nu-l vede, nu-l cunoaște. Iar românul, în mod special cel emigrat, care are o vârstă și știe ce înseamnă să-și dea datele, nu vrea să fie controlat de stat, nu vrea ca Statul Român să știe unde se află el, departe de țară fiind.
Dar cel mai important lucru de care conducătorii noștri nu țin seama este caracteristica acestor alegeri, spre deosebire de cele din 2014: în toamna acelui an, românii din diaspora (și rezultatele votului au demonstrat-o din plin) nu au votat pentru un președinte anume, ci, dimpotrivă, contra unui sistem corupt, canceros: PSD. Oamenii de afară, cei plecați din cauza dezastrului național pus în practică de mașinăria PSD-Iliescu etc erau cei care au răbufnit, cei care ar fi votat și un congolez președinte numai pe Ponta nu.
Românii din diaspora, majoritatea de vârsta a doua sau a treia, sunt cei care, timp de 20 sau 30 de ani de comunism, au știut că un om este cel care conduce țara. Un lider, unul, și acesta mai mereu președintele. Acum ei vor tot ca unul, un Vlad Țepeș român, să schimbe totul. Și acesta trebuie să fie exclusiv președintele. Nu puterea legislativă, Parlamentul, nu senatorii, nici deputații. Pentru diaspora ei nu reprezintă Statul, nici Națiunea. În ei nu au nici cea mai mică încredere și de aceea în toamnă nu vor sta la cozi.
Nimeni sau foarte puțini dintre cei plecați au înțeles principiul separației puterilor în stat pentru că nu au avut cum. Ghiveciul politicii românești nu le-a dat niciodată ocazia să priceapă că la noi ar exista trei puteri în stat, acesta fiind și unul din motivele pentru care au emigrat. Mergând afară, românii au văzut că lucrurile pot fi și altfel, că polițiștii nu primesc șpagă, că în spitale medicii și asistenții se comportă frumos și profesional, că munca le este apreciată și că salariul pe care îl câștigă permite întreținerea lor, a familiilor din țară, ba mai rămâne și pentru vacanțe.
Puterea legislativă, parlamentul, este asociat și sinonim pentru ei cu lenea, corupția, burțile ieșite din fotolii, afacerile oneroase, boala cronică pe care România a dezvoltat-o în 26 de ani și de care nu se mai poate trata. Parlamentarii, cei pe care ar trebui să-i voteze în toamnă, nu au mare importanță. Pentru ei și nu vor face cozi pentru a-i alege. Dimpotrivă. Ei sunt tâlharii României, cei care „și-au făcut vile”, afaceri în Dubai, au trimis copii la colegii și universități în străinătate pe banii altora, au supt și ruinat fabricile din care populația a fost alungată, au distrus o economie care-i ținea acasă, alături de familie. Sunt cei pe care, oricât ai încerca să-i cerni, tot de aceiași dai. Și sunt și foarte mulți pentru populația din ce în ce mai împuținată.
De altfel, fără să fiu un Nostradamus al diasporei, vom vedea că prezența la vot la alegerile parlamentare din toamnă va fi mult subt așteptările celor de la București. Tocmai pentru faptul că aceștia nu au înțeles încă mentalitatea celor plecați, în obtuzitatea lor crezând că românii vor o lege a alegerilor, fie ea cum o fi numai cea veche nu. Ce să înțeleagă unul ca „dottor” Ponta care a copiat pentru teza de doctorat când afirmă că italienii nu au ieșit în stradă după cutremur să strige „corupția ucide”?
Românii din diaspora nu sunt diferiți. Sunt bunicii, tații și fiii celor din țară care au ales calea pribegiei constrânși de politica nemernică a celor ca Năstase, Iliescu, Hrebenciuc sau Voiculescu, de dezinformările Antenelor și de corupția aparatului administrativ, executiv sau medical, pentru a enumera doar câteva. Românii de afară vor „o țară ca afară”, pentru a aminti versurile unui cântec, vor normalitate în patria care este a lor și la care se gândesc mereu, pentru că nimic nu este mai scump decât locul unde ai văzut lumina ochilor.
Vor o țară unde senatorii să meargă cu bicicleta la muncă, unde președintele să nu mintă, să fie alături de popor, unde poliția să alerge în sprijinul cetățeanului, unde asistații sociali să nu sfideze bunul simț cu palate și limuzine, unde munca să fie apreciată la adevărata ei valoare iar educația civică să fie obiect de examen la școală.
Vor o țară condusă de un lider puternic și nu de o armată de parlamentari prea mare pentru un popor de asistați sociali, pensionari, corupți și întreținuți de cei plecați.
Dar cel mai mult și mai mult, ROMÂNII VOR ACASĂ. Chiar să și voteze.
Cristi Merchea, redactor șef ziarul Emigrantul
