„Noi suntem popor primitor, ospitalier” erau cuvintele pe care le auzeam mai mereu. Iată că această criză a refugiaților a demonstrat ipocrizia laudei românești.
De ceva timp, țările vecine dinspre vest, toate mai bogate decât România, au fost luate cu asalt de emigranții care vor cu orice chip să ajungă în Germania, Franța, Marea Britanie.
Nu sunt „cele mai bogate”. Cu siguranță expresia este puțin eronată. Ele sunt cele care știu să se dezvolte cel mai bine. Pentru că de bogății România nu a dus niciodată lipsă. A dus lipsă de oameni gospodari, de conduceri capabile să construiască o țară competitivă, unde nivelul de trai să fie ca cel din țările la care ne uităm cu jind. Cu siguranță o să-mi atrag ceva înjurături și cometarii față de expresia de mai sus: „am dus lipsă de oameni gospodari”, dar, cu unele excepții, am demonstrat că nu știm să ne gospodărim, să construim, să curățăm și să fim curați, să muncim tenace, să punem în aplicare dramul de inteligență, să folosim resursele și materiile prime de care pământurile României abundă.
Italienii au o țară săracă din punct de vedere al resureslor. În afară de măsline, roșii, marmură, piatră și vin, restul e creație la ei. Știu să inventeze din nimic și să vândă la mare preț un brand care se cheamă „made in Italy”. Nemții au o suprafață agricolă puțin mai mare decât a României și, cu toate acestea, dețin o agricultură de zeci de ori mai performantă, diferențele la toate celelalte sectoare față de noi fiind abisale. Iar exemplele pot continua cu aproape toate țările Occidentale. Și nu numai în istoria modernă.
Și în Evul Mediu sau Antichitate lucrurile stăteau tot cam așa. În timp ce romanii creau infrastrucrtură stradală prin Europa și scriau biblioteci întregi, noi trăiam în bodeie sub pământ și nu aveam nici scriere. În timp ce de la Giurgiu la Suceava avem 3 cetăți, satele Spaniei, Portugaliei, Italiei sau Franței au mai toate câte un castel din piatră, un conac, un palat. Noi nu. Nu am vrut să construim decât din paie, chirpici și paiantă. Adică, cam tot aia. Piatra era prea grea, prea anevoioasă și implica muncă multă. Cine ar fi mai lenevit, horit, băut și fugit din calea turcilor? Lenea este o caracteristică genetică a românilor despre care vorbesc mai toți călătorii și cronicarii, de la Herodot încoace.
Inutil să apelăm la frazele care ne-au spălat creierele în epoca comunistă, care ne-au setat și resetat ideea că „am fost la răscruce de drumuri, în calea invadatorilor”. Se pare că nici aceasta nu prea stă în picioare. O demonstrează, momentan, invaziile refugiaților care fug ca Dracu’ de tămâie de România. Imaginile cu cei care au plâns când au auzit că au ajuns pe pământul nostru sunt mai mult decât grăitoare.
Majoritatea acestora ia drumurile Greciei, Macedoniei pentru a trece prin Serbia și Ungaria spre pământuirile făgăduinței. E clar că nici pentru cei disperați și săraci (ultuima rămâne de văzut) nu suntem interesanți. Adică, ce dacă avem carență a forței de muncă în România? Ei nu vin să ne-o completeze, nu vor să muncească dar vor un trai mai bun, unul dat de ajutoarele de stat ale țărilor dezvoltate. Iar România nu poate da pentru că nu are de unde: ori are și ea asistații săi sociali, ori are nevoie de fonduri europene, ori le fură cei pe care-i vedem zilnic la coadă la DNA. Așa că, de data aceasta, sărăcia din România a oprit invazia refugiaților. Tot răul spre bine.
Ce-ar însemna să vină puturoșii la puturoși? Să stea pe la porți la taifas cu ai noștri? Să scuipe semințe la băncuță sau la birturi cu asistații sociali și să aștepte ajutoarele? Dar sunt de mizerie ajutoarele românești față de cele din Germania sau Marea Britanie. Iar pentru ajutoarele sociale au nevoie de copii care, cu cine să-i facă? Cu fetele noastre? Nooo, asta nu se poate. Și românii au demonstrat încă o dată că un alt slogan cu care se bat în piept nu este adevărat. Cel despre ospitalitatea românească. Cum, până mai ieri ne sclifoseam că noi suntem oameni cu suflet mare, cu porțile deschise turiștilor, străinilor și, de-odată, hopa! Nu se mai poate! Nu mai suntem ospitalieri. Sau, cel puțin, nu cu ăștia.
Ce să iei de la ăștia? Suntem „ospitalieri” cu nemții, cu italienii sau francezii în fața cărora, odată ajunși pe plaiurile noastre, nu știm cum să ne mai ploconim de ospitalitate.
Dar facem figuri, nazuri, procese și materiale în presă când italienii se supără că românii le violează câte o nevastă, că țiganii români cerșesc și răscolesc containerele în Londra, că tâlhăresc franțuzoaicele la bancomate. Câteva sute de cazuri anual în fiecare țară cu români certați cu legea nu se pune. Dar la noi pe străini nu-i vrem și gata. Peste 3 milioane de români sunt oaspeți ai țărilor occidentale dar noi „nu putem” să primim nici 1000. Unde? Și de ce să-i primim? Numai bine că, atunci când guvernanții noștri au spus că acceptă nu știu care cotă, au fost ei cei care au spus că nu vor. De atâta sărăcie, au ales ei să nu vină.
Așa răsuflăm ușurați și rămânem și cu eticheta de „popor ospitalier”.
Cristi Merchea
