„Tăticule, mă ţin de cuvânt!” pare să spună, în fiecare zi, cu fiecare postare pe reţelele de socializare, fata cea mică a celui care a fost „şeful mascaţilor”, cum îl ştia toată lumea – comisarul şef Tomiţă Lazăr. Acesta a decedat în urmă cu 2 luni, înecat în apele Siretului, în încercarea de a-şi salva fiica cea mică de la înec. Destinul tragic a făcut ca un picnic obişnuit, dar, în acelaşi timp, de vis, pentru că era al unei familii fericite, să se transforme într-un coşmar.
Măriuca, aşa cum era alintată, i-a făcut tatălui său o promisiune, aceea de a-i scrie în fiecare zi, de a-i trimite un gând, de a-l înştiinţa, acolo unde este, că familia lui se gândeşte necontenit la el. Şi s-a ţinut de cuvânt. La prima oră a dimineţii îi spune tatălui său cât de mult îl iubeşte, cât de mult îi este dor de el şi îşi amintește crâmpeie din relația specială pe care tatăl şi fiica au avut-o.
Ultima postare, din 18 septembrie, e un apel la cei care l-au cunoscut pe Tomiţă, pe tatăl său, pe care Măriuca îi roagă să-i trimită fotografii cu el.
„Dacă aveţi poze cu tatăl meu de la concursuri, evenimente sau poze vechi, vă rog să îmi trimiteţi. Mulţumesc.
Frumos, bun, corect, ambiţios, harnic, puternic dintotdeauna!
De ţi-ar fi spus cineva şi acum 30 de ani ce urmează sa ți se întâmple, n-ai fi putut crede. Asa tragedie? Unui om ca tine?
Atât de frumos mereu! În ochii mei erai pe zi ce trecea si mai frumos! Si asa rămâi! Te vad pe strada în unii oameni. Aud ușa deschizându-se în stilul tău si tresar.
Mi-e dor sa ma întrebi „Ce-ai de ești supărată?” Iar eu sa iți spun…”n-am nimic” ca sa nu te necăjesc…
Acum știi ca sunt supărată. Şi știi și de ce. Şi știu că ai vrea sa fii aici sa-mi alini durerea. Si nu poți…
Te-ai dus dincolo fără sa spui un cuvânt, fără sa te aștepți, fără sa crezi ca se va termina. Dumnezeu a vrut sa ne mai privim o data în ochi, a vrut ca eu sa nu conștientizez ca te-ai stins sub ochii mei. Știu ca n-ai fi vrut asta! Si știu ca n-ai fi vrut sa te vedem altfel decât viu. Si bine! Nu mi te pot imagina altfel si nici nu vreau. Si nici tu nu vrei.
Ești viu. Si te aștept in fiecare zi sa intri în casa. Si te aștept in fiecare noapte in vis”, îi transmite Mariana Lazăr.
Nu există cuvinte în dicționar pentru a exprima ceea ce simte un copil, ceea ce simte o familie atunci când tatăl le este luat, aproape smuls ca dintr-un vis frumos, într-un coşmar care nu se mai termină. Dar, ca şi tatăl ei, Mariana este devotată şi nu-şi încalcă ultima promisiune. Penultima a fost cea de a respira, atunci când, sub apă, tatăl său o implora, aproape că-i ordona, milităreşte, să respire, să rămână în viaţă. Dumnezeu să te aibă în pază, nea Tomiţă!
